Există multe „prime dăți” atunci când te muți într-o altă țară.
Prima dimineață în casa nouă. Prima plimbare în care începi să recunoști drumul. Primul loc preferat. Primii oameni pe care îi saluți pe stradă.
Și apoi vine un moment mult așteptat:
prima vizită de acasă, în casa cea nouă.
Sora mea, Roxana, a venit la noi împreună cu Matei și băiețelul lor, Mathias.
M-am bucurat enorm. Pentru că, atunci când cineva drag vine să te viziteze după ce te-ai mutat într-un alt colț de lume, nu vine niciodată singur.
Aduce cu el o bucată de acasă.
— La mulți ani!
Îmbrățișări. Râsete. Copii. Bagaje. Joy (cățelușa noastră) alergând fericită printre picioarele tuturor.
Au venit chiar de ziua lui Raul. L-am sărbătorit așa cum merită: cu iubire. ❤️
Eram împreună și asta a contat cel mai mult. Am râs, am povestit și am mâncat multă înghețată. Matei ne-a gătit, câteva ori, dumnezeiește. 😊
Copiii s-au jucat în piscină și s-au luptat cu valurile uriașe ale mării. Noi îi priveam, când amuzate, când puțin îngrijorate:
— Sunt bine?
— Sunt bine!
— Sigur?
— Lasă-i! :)
Greu cu mamele astea, care vor să ofere libertate copiilor, dar ar prefera, ca libertatea să se desfășoare la maximum doi metri de ele. :)
Ne-am plimbat pe faleză, am stat la terasă cu picioarele în nisip. Joy, fericită, ni s-a alăturat la masă. Și pentru câteva ore timpul s-a oprit în loc
Eu și Roxana am comandat o Piña Colada.
Băieții, o „cerveza”.
Joy n-a vrut nimic.😊
Promenada emblematică din Alicante, Explanada, e chiar lângă port. Un bulevard pietonal mărginit de palmieri, cunoscut pentru pavajul ondulat, din peste 6 milioane de bucăți de marmură, desenat ca valurile mării.
E un loc foarte plăcut pentru plimbare, terase și atmosferă seara. Aproape de port, centrul vechi și Playa del Postiguet.
Povestea începe cu Enrique Carbonell Antolí, un om de afaceri înstărit din Alcoy, care a comandat clădirea arhitectului Juan Vidal Ramos, unul dintre arhitecții importanți ai Alicante-ului din acea perioadă. Autorizația de construire datează din 1921, iar edificiul a fost ridicat în prima jumătate a anilor 1920.
„Casa Carbonell” e chiar la capătul Explanadei, cu fața spre mare. Arhitectura are un aer monumental, cu influențe clasice și istorice; catalogul de patrimoniu al orașului observă și aspectul de inspirație franceză, care amintește de clădirile marilor bulevarde pariziene.
Ne-am oprit la cafeneaua „Samoa”, unde am băut un shake de fructe delicios. În fața unui peisaj de îți tăia respirația.
Portul.
Palmierii.
Marea.
Ambarcațiunile, care păreau niște bijuterii așezate pe apă.
— Doamne, ce frumos e!
— Este…
Uneori nu mai ai nevoie de alte cuvinte. Am stat și am privit.
Poate că și asta învăț aici: să nu mai umplu fiecare clipă cu ceva.
Și, bineînțeles, am făcut poze.
Multe poze.
Sora mea a reușit să mă surprindă și în niște cadre… rupte direct din stratosferă. :))
— Roxx!!
— Da?!
— Șterge-le!! Acum!
Nu detaliez. Știm amândouă cât de tare ne-am emoționat. :))
Dar dintre toate imaginile acelor zile, una a rămas în suflet, pentru totdeauna.
Era seară.
Ne plimbam pe malul mării.
Eram noi două.
Mergeam încet, una lângă cealaltă, iar luna ne lumina pașii.
Și inimile.
Pentru câteva clipe, am simțit că nu lipsea absolut nimic. Nu ne zicem des „te iubesc”. Mai mult în scris. Și, probabil, cel mai mult, în gând!
Ce bine ne era împreună!
Atunci am simțit că poți pleca de acasă, fără să pierzi acasă.
M-a emoționat un gest foarte tare din partea ei. Mi-a cumpărat în ghiveci, un busuioc. Care îmi amintește în fiecare zi, că oriunde am fi în lumea asta, nu ne vom despărți niciodată.
Și undeva, între zgomotul valurilor și liniștea nopții, a rămas sentimentul acela simplu, pe care nu trebuie să-l explici:
Ce bine că ești aici. Ce bine că ne avem, una pe alta.
Pentru totdeauna, eu îți voi aminti de tăticu, și tu, de mama.❤️
Poate că acesta este unul dintre darurile pe care ni le lasă părinții, fără să știe. Rămân, într-un fel, în copiii lor.
Iar noi purtăm în suflet, bucăți din oamenii pe care i-am iubit.
Cu un gând, pe care poate nu ni-l spunem suficient de des:
Ce bine că ești aici.
Ce bine că ne avem.
Și ce liniște, să știu că, oriunde ne-ar duce viața, o parte din drumul meu spre casă, va trece întotdeauna prin tine. ❤️